George Avram
Care este motivul pentru care unii oameni reuşesc mai uşor in viaţă? De ce unii îşi ating mai uşor obiectivele, iar alţii, deşi par a avea cele necesare atingerii lor, nu reuşesc acest lucru?
De ce unii oameni care au foarte bune capacităţi intelectuale se zbat din greu să reuşească în viaţă, pe când alţii mai „modeşti” din punct de vedere intelectual, reuşesc mai bine? Cum se face că unii oameni pot să-şi păstreze optimismul şi o stare emoţională pozitivă, în ciuda problemelor cu care se confruntă, iar alţii sunt aproape tot timpul negativişti şi într-o dispoziţie afectivă proastă chiar dacă, priviţi din afară, par a avea succes?
Care sunt motivele pentru care unii oameni se integrează cu uşurinţă în diverse grupuri şi sunt acceptaţi de ceilalţi pe când alţii nu se pot integra şi, în ciuda eforturilor lor de a se face acceptaţi, sunt respinşi de cei din jur (de multe ori chiar de colegi sau de membrii familiei lor)? De ce ne simţim bine în prezența unor oameni, iar pe alţii mai degrabă am vrea să-i evităm?
Acestea sunt doar o parte dintre cele mai importante întrebări la care diverşi oameni de ştiinţă, în special psihologi, au încercat să dea un răspuns şi să găsească explicaţii.
Multă vreme, coeficientul de inteligenţă sau IQ-ul personal a fost considerat responsabil pentru succesul sau eşecul din viaţa personală şi profesională a fiecărui om. Acesta reflectă numeric (media fiind 100) capacităţile intelectuale, verbale, analitice şi raţionale ale unui individ.
Cu cât avem un IQ mai mare, cu atât mai bine! El măsoară cât de repede putem învăţa lucruri noi, cât de bine ne putem concentra în rezolvarea unor probleme logice, cât de uşor argumentăm un punct de vedere sau cât de pricepuţi suntem să lucrăm cu cifrele. S-au elaborat teste cu un grad mare de validitate şi fidelitate care să măsoare cu acurateţe acest IQ, rezultatele fiind folosite ca predictor pentru performanţa personală sau profesională a celui evaluat.
După zeci de ani de utilizare a IQ-ului pentru evaluarea, selecţia şi recrutarea oamenilor s-a ajuns la concluzia că, deşi există o corelaţie mare între nivelul IQ al unei persoane şi performanţa acelei persoane în şcoală şi în viaţa academică, în ceea ce priveşte corelaţia cu succesul în viaţa reală, putem spune că această corelaţie este nesemnificativă.
Cu alte cuvinte, oamenii cei mai „strălucitori” din punct de vedere intelectual sunt dotaţi cu cele necesare pentru a avea note mari la şcoală şi pentru a obţine rezultate bune în cazul în care vor urma o carieră universitară sau academică. Acest lucru nu le garantează însă şi faptul că vor avea o viaţă împlinită şi că îşi vor putea atinge obiectivele profesionale sau personale.
Concluzia este ca IQ-ul este un slab predictor pentru succesul în viaţă. El este doar un bun predictor pentru succesul academic. De aceea, IQ măsoară ceea ce se numeşte inteligenţa academică sau inteligenţa cognitivă.
Se pare că în atingerea obiectivelor personale, mult mai importante decât IQ-ul sunt unele seturi de aptitudini, competenţe şi calităţi non-cognitive care ne permit să ne descurcăm într-o lume complexă.
O parte din aceste aptitudini sunt: cunoaşterea punctelor tari şi limitelor proprii, accesul la viaţa emoţională şi capacitatea de a o înţelege, optimismul, încrederea în sine, gestionarea stresului, stăpânirea pornirilor emoţionale, abilitatea de a „scana” şi citi mediul social, posibilitatea de a intui nevoile şi dorinţele celor din jur, talentul de a colabora cu alți oameni, automotivarea şi motivarea altora, stabilirea şi menţinerea de relaţii interpersonale de calitate.
Toate aceste elemente sunt cuprinse sub umbrela unui concept foarte generos care descrie un alt tip de inteligență: Inteligenţa Emoţională. Această inteligenţă este măsurată prin EQ (emotional quotient – coeficientul de inteligenţă emoţională).
Ambele scoruri (IQ si EQ) ne spun cât de inteligentă este o persoană şi cât de capabilă este să manifeste un comportament inteligent – cognitiv sau emoţional.
Cele două tipuri de inteligenţă, cea academică şi cea emoţională, sunt independente, nu există o corelaţie semnificativă între ele.
Cu alte cuvinte, poţi să fii foarte inteligent din punct de vedere cognitiv, dar să ai mari probleme din punctul de vedere al inteligenţei emoţionale sau invers. De aceea, sunt numeroase cazurile în care persoanele cu un IQ ridicat, care ştiu ce şi cum ar trebui să facă pentru a atinge un anumit obiectiv, care ştiu cum ar trebui să se comporte pentru a construi sau menţine o relaţie de calitate cu cei din jur nu şi fac lucrurile respective.
Iar pentru că rezultatele se obţin în urma a ceea ce facem şi nu în urma a ceea ce ştim, constatăm că, la nivel pragmatic, concret, inteligenţa emoţională este cea care contează.
Iată de ce, de multe ori, cei mai deştepţi dintre noi pot să trăiască eşecuri în viaţa personală şi profesională, din cauza faptului că-şi pierd cu uşurinţă cumpătul, sunt excesiv de timizi, nu au încredere în forţele proprii, nu pot face faţă dezamăgirilor, nu recunosc momentele când ar trebui să tacă, iar la capitolul „abilităţi sociale” stau extrem de prost.
Cunoaştem cu toţii oameni foarte bine dotaţi intelectual şi bine şcoliţi care reuşesc în viaţă, care ştiu cum să se comporte cu cei din jur şi cu care este o plăcere să lucrezi.
De asemenea, cunoaştem oameni care sunt la fel de bine dotaţi intelectual ca și cei de mai sus, la fel de inteligenți și de educaţi, dar care „reuşesc” să-şi distrugă viaţa. Cum? Căzând pradă unor patimi cumplite, cum ar fi alcoolismul sau abuzul de droguri ori din cauza faptului că nu se pot integra într-un grup, fiind egoişti, răutăcioşi, ironici sau având foarte des explozii emoţionale necontrolate.
Aceste situații sunt posibile pentru că inteligenţa cognitivă este o inteligenţă inertă. Ea este doar o unealtă. Ori unelte sunt inerte!
Este important să avem o unealtă performantă? Cu siguranţă! Însă acest lucru nu ne garantează succesul. Priceperea cu care utilizăm uneltele pe care le avem la îndemână este, de cele mai multe ori, elementul esenţial în obţinerea rezultatelor. Această „pricepere” ţine de ceea ce numim inteligenţa emoţională a fiecăruia dintre noi.
Inteligenţa emoţională este, deci, un mai bun predictor pentru succesul unei persoane, deoarece reflectă modul în care aceasta pune în aplicare cunoştinţele de natură personală şi interpersonală în situaţia imediată. Ea se referă la capacitatea cuiva de a se înţelege pe sine şi pe ceilalţi, de a se relaţiona cu oamenii ca şi la capacitatea de a se adapta şi de a face faţă mediului în care îşi trăieşte viaţa.